Vreau să încep cu sfârșitul și să termin cu începutul. Eu nu cred în finaluri fericite. Lucrurile simple și banale nu rămân pe mult timp în memoria noastră. Tot ce-i genial trebuie să fie complicat. Vorbesc de oameni artă, de oameni diferiți, de oameni complicați dar simpli în același timp. Și mă refer de fapt numai la oameni. La oameni care aleg să facă lucruri care să rămână după ei. Tot ce-i măreț și-i infinit se bazează în mare parte pe o poveste dramatică. Oameni care-și trăiesc poveștile plângând cu sufletul și care în același timp zâmbesc sunt cei mai iubiți dintre pământeni.
Eu cel puțin iubesc astfel de oameni. Cu toții așteptăm finalul nostru fericit, numai că în sintagmă este deja descifrat răspunsul, sfârșit fericit. Toți spunem că suntem oameni puternici dar in realitate suntem atât de fragili încât ni se frâng aripile la orice adiere de vânt a sufletului.
Un om puternic nu-i o etichetă, nu-i o ștampilă și nici nu-i un titlu. Un om puternic e un mod, un stil de viață. Un fel de scală dacă vreți.
Un om puternic este acel număr de lovituri pe care acesta l-a reușit să-l blocheze și acel număr de ori acumulat, de fiecare dată când acesta s-a ridicat, fiind îngenunchiat. Adevărata putere a unui om nu se măsoară cu ajutorul unor indicatori fizici. Aceasta poate fi definită de fapt după modul în care un om ocolește obstacolele vieții fără a pierde din demnitate.
Eu aș spune altfel: „cu adevărat e puternic acel om care s-a învățat să trăiască cu inima fără să renunțe la argumentele propriei rațiuni”. Cineva poate spune că un astfel de echilibru este prea perfect pentru a fi adevărat. Cine știe?