Să accepți înfrângerea în fața sorții cu capul sus poate fi uneori un câștig mult mai important decât însuși câștigul. Am înțeles acest lucru. Pentru că suntem o finalitate formată din toate înfrângerile pe care le-am suferit, dar pe care le-am acceptat. Și apropo, nu tot ce faci trebuie observat de cei din jur. Uneori lucrurile mai trec pe lângă oameni, ca fiind în mod implicit socotite ca fiind ceva normal și asta-i bine. Și da, voiam să mai zic că n-ar trebui să te crezi un singuratic, dacă măcar cineva simte absența ta, măcar o bucată de suflet omenesc îți duce dorul, chiar dacă tu nu știi de acest lucru.
N-ar trebui nici să deții supremația. Să aștepți de la această viață fără să-i oferi ceva în schimb, este o irosire de timp. Lucruri de fapt pe care le vei învăța cu timpul, odată cu experiențele trăite. Odată cu timpul, se dizolvă toate așteptările, iluziile și mândria. Viața cum n-ai da, în forma ei normală este de-a dreptul extraordinară și nu-mi pare rău că până acum n-am avut dreptate, crezând exact inversul. Nu că aș fi chiar atât de bătrân, dar am destui ani ca să susțin că am înțeles. Am înțeles că nu mai vreau să cheltui viața mea pe lucruri inutile și oameni pe care nu-i mai vreau. Nu vreau să irosesc din clepsidra mea, nisip, pentru a cerși iubirea cuiva. Nu cred că am meritat-o, dar nici nu vreau. Viața noastră nu-i o loterie și toți avem ce avem nu doar datorită norocului în care credem.
Eu știu că sunt oameni diferiți în viața mea. Sunt oameni care mă iubesc, și oameni care mă urăsc. Sunt oameni care mă invidiază și sunt din cei care mă ignoră. Le sunt recunoscător la toți. Am devenit cel ce-am devenit datorită fiecăruia. Nu vreau nimic mai mult, am totul, n-am nimic. Sunt totul, sunt nimic.