Previzualizare

Cap. 17

Germania / Lorsch 1999

Tânărul locotenent Florin Corbea intră în camera de la Hotelul din Lorsch. Era obosit după drum, dar ştia că nu are timp să se gândească la asta. Inspectă cu atenţie camera şi abia apoi lasă servieta specială din mână pe pat.

Scoase sacoul şi pistolul şi le aruncă lângă servieta specială ce conţinea manuscrisul. Se postă cu atenţie lângă fereastră şi cu un deget îndepărtă încet perdeaua, atât cât să poată privi afară pe fereastră. Vedea un oraş tipic bavarez, bine îngrijit şi liniştit. Se documentase înainte de misiune şi ştia că Lorsch este un oraş în sudul districtului BergstraBe. Oraşul este cunoscut prin Mănăstirea Lorsch, înscrisă în anul 1991 pe lista patrimoniului cultural mondial UNESCO. Lorsch – denumit ca Das Tor zur BergstraBe – se află la aproximativ 5 km vest de BergstraBe, mai exact între Einhausen şi Heppenheim. Se află în Valea Rinului superior, puţin la vest de Odenwald între Darmstadt în nord şi Mannheim în partea de sud. Oraşul este aproape de vestul cursului inferior al râului Weschnitz. In sud- estul oraşului se află rezervaţia naturală Weschnitzinsel.

Tot în fişa ce o avusese la dosarul informativ ştia că sunt organizate două expoziţii. Una la Museumszentrum Lorsch(26 iunie – 18 iulie 1999),unde el trebuia să ducă manuscrisul şi la alta la Muzeul Diecezan Arhiepiscopal din Paderborn (23 iulie – 12 noiembrie, 1999). Spera să fie trimis tot el şi la cea de-a doua pentru că, după informaţiile primite în vamă de la şeful lui, acum ştia că face parte dintr-o operaţiune foarte importantă care-i putea aduce avansarea.

La această expoziţie de la Lorsch tânărul ofiţer Corbea avea ordine să accepte procedeul de facsimilare si realizare a unei noi ediţii, mult superioare celei din 1967, prin utilizarea camerelor digitale. Era informat că multiplicarea o vor face reprezentanţii editurii Press Verlag, care primiseră drepturile legale pentru această operaţiune.

Corbea aştepta ca din moment în moment să fie contactat de Gheorghe Mario pentru a veni cu specialiştii să copieze manuscrisul. Era curios să vadă cum arată în carne şi oase un agent român plătit de americani. Oare va reuşi şi el să ajungă o persoană asa de importantă?

Nu credea că şeful lui, comandantul Gherghescu îl sfătuise degeaba să devină prieten cu acest Gheorghe Mario.

Locotenentul Corbea stătea la geam şi privea afară la strada aglomerată. Hotelul unde se cazase era ascuns într-o clădire în stil bavarez, doar un semn discret cu arcade aurii având inscripţionată litera H şi câteva decoraţiuni de la ferestre anunţându-i prezenţa.

Îşi retrase mâna, dând drumul perdelelor de dantelă. La uşă se auzeau şoapte… Corbea se apropie încet de uşă când aceasta se lovi cu putere de perete, forţată de un bărbat masiv. Corbea reacţionă rapid în acelaşi timp, piciorul lui stâng se ridică sus în aer, izbindu-l pe individ în gât, iar apoi cu o mişcare învăţată la antrenamente, pivotase piciorul drept ridicându-se acum, asemeni unui berbec, izbindu-l pe bărbatul masiv în rinichiul drept. Bărbatul dădu înapoi, chircit, apoi se repezi spre el, orbit de furie şi de durere, cu mâinile întinse ca nişte gheare.

Corbea se ghemui, îl apucă cu mâna dreaptă pe bărbat de antebraţul stâng, smucindu-l în jos, apoi ridicându-l, împingând braţul victimei lui în sus, răsucindu-l, smucindu-l din nou, apoi dându-i drumul în clipa când îl lovi cu călcâiul în şale. Bărbatul căzu, izbindu-se cu capul de parchetul camerei de hotel.

Un alt bărbat îl apucă pe Corbea de gât, pe la spate. Tânărul Corbea lovi cu pumnul stâng în zona pelviană din spatele lui, apoi se aplecă înainte, apucând cotul din dreapta gâtului lui. Se azvârli spre stânga; atacantul fu ridicat de la sol, picioarele lui răsucindu-se prin aer în timp ce zbură de-a curmezişul încăperii, rămânând cu capul şi gâtul înfipte între rafturile şifonierului.

Cei doi care mai rămăseseră în cadrul uşii, se năpustiră asupra lui, cu pumnii şi cu picioarele.

Corbea îl apucă de încheietura mâinii pe unul din aceşti doi atacatori, smucind în jos şi răsucindu-i-o în sens contrar acelor de ceasornic, cu o mişcare violentă; omul urlă în agonie, cu încheietura ruptă. Apoi îşi împleti laolaltă degetele mâinilor, ridicând braţele ca pe un baros, pocnindu-l pe acesta cu încheietura ruptă la mărul lui Adam. Bărbatul se rostogoli şi se prăbuşi.

Al patrulea bărbat dădu înapoi, holbându-se la Corbea care se uită calm la el, aşteptând atacul.

—Gata! Destul! se auzi un strigăt în română de pe hol.

Pe uşa camerei de hotel intră un bărbat zvelt, aproape la fel de înalt ca şi Corbea, dar mai în vârstă. Bărbatul era îmbrăcat cu un costum englezesc ce-i pica perfect peste corpul bine proporţionat. Acesta înaintă către Corbea, afişând un zâmbet larg, întinzând mâna în semn de salut.

—Locotenente Corbea, permite-mi să mă prezint. Sunt Gheorghe Mario.

Corbea apucă mâna întinsă de Mario replicând:

—Interesant mod de prezentare aveţi, domnule ambasador.

—Iar eu sunt bucuros să constat că Serviciul  de Informaţii Român încă-şi antrenează bine agenţii. Domnule locotenent, tocmai mi-ai anihilat cei mai buni oameni.
Corbea zâmbind îşi aşeză cravata uitându-se în cameră. Trei dintre oamenii lui Mario zăceau inconştienţi, aspru pedepsiţi pentru ce făcuseră. Puţin probabil ca vreunul dintre ei să mai poată veni la muncă în următoarea lună.

―Domnule Corbea, vă rog să-mi faceţi plăcerea să acceptaţi invitaţia mea să mergem să mâncăm şi să ciocnim un pahar în cinstea întâlnirii noastre! spuse ambasadorul Gheorghe Mario, privindu-l în ochi pe tânărul locotenent.

―Cât vom fi noi la masă, aici se va face ordine şi e bine să laşi cu încredere servieta ca băieţii să-şi facă treaba copiind manuscrisul. Toate acestea, desigur conform ordinelor ce le-ai primit, locotenente! accentuă Mario pe cuvântul ordine.
Corbea încuviinţă din cap…Îşi apucă în grabă haina, îndesă pistolul pe care îl avea pe pat într-un buzunar şi părăsi camera de hotel împreună cu ambasadorul Mario, atent în mişcări, dar cu o ţinută relaxată.