Previzualizare

GENEVA – 1990

2.
Undeva, mai sus, pe colina pe care se afla Orașul Vechi din Geneva, un automobil Mercedes rula încet pe strada Rue de Port pentru ca apoi să oprească într-o piațetă, Place de Madeleine.

În acea după-amiază de duminică de toamnă, un farmacist aflat în serviciul CIA nota în registrul său că ultima maşină dintre cele cinci
Mercedes-uri negre, care trecuseră prin fața farmaciei sale din colţul străzii, tocmai trecea prin dreptul anonimei faţade de piatră de la numărul 36.

Din fiecare maşină, câte un şofer bine clădit, în haine civile, deschidea portiera pentru a lăsa să coboare un singur ocupant, vârstnic, îmbrăcat
elegant. Imediat după ce-şi escortau pasagerii, în siguranţă, până la uşa masivă de lemn a clădirii cu două etaje, şoferii duceau maşinile într-un garaj aflat la trei străzi distanţă, aşteptând noi instrucţiuni.

Ultimul sosit îşi lăsă paltonul în grija santinelei dintr-o boxă cu geamuri şi birou metalic, aflată în dreapta uşii. Dintr-un bun simț de la sine
înțeles, nu fu percheziţionat, dar i se ceru să predea servieta. În fond, nu avea nevoie de ea. Nu se permiteau notițe la astfel de întâlniri.
Santinela examină acreditările vizitatorului, apoi apăsă pe un buton, de lângă pistolul Walther de sub birou. Imediat, de undeva din spatele
vizitatorului apăru un al doilea agent de pază, pentru a-l conduce într-o încăpere de la capătul coridorului.

Numele vizitatorului era Dan Quayle. Avea 43 de ani, era înalt, de o frumuseţe colţuroasă și era vicepreședintele S.U.A. Pregătit pentru ceea
ce urma, se aşeză pe singurul scaun cu spătar înalt rămas gol şi înclină capul spre cei trei bărbaţi și o femeie care ajunseseră înaintea lui. Nu
era necesar să se facă prezentările; se cunoşteau deja. Era vorba despre Helmuth Kohl, François Mitterrand, Margaret Thatcher şi Mihail
Gorbaciov, conducătorii Germaniei, Franţei, Angliei şi Uniunii Sovietice. Dan Quayle reprezenta Departamentul de Stat american.
Cu excepţia scaunelor şi a scrumierei de lângă fiecare dintre personajele menționate, camera era complet goală. Nicio altă piesă de mobilier,
niciun tablou, niciun raft de cărţi, nicio perdea, covor, candelabru.

Iniţiativa fusese a lui Kohl, pentru a-i asigura că nu există nici un microfon ascuns.
– Domnilor, spuse Kohl, camerele adiacente sunt goale.
– München, replică Thatcher.
Kohl râse:
– Pentru un englez, treceţi foarte brutal la subiect.
– De ce râdeţi?, îl întrebă Mitterrand pe Kohl. Ştim cu toţii că în acest moment voi cereți ca ţara mea şi Anglia să nu mai garanteze protecţia
României.
Conversa în engleză, ca să-l înţeleagă şi americanul.
Ocolind întrebarea, Kohl îşi aprinse o ţigară.
– Kohl intenţionează să garanteze Ungariei teritoriile României din Transilvania?, întrebă Gorbaciov.
Kohl aprobă mișcând ușor capul, expirând fumul.
– V-am chemat aici pentru ca, în calitate de membri ai acestui grup de interese, să ne putem pregăti pentru orice eventualitate.
Dan Quayle se încruntă.
– Nu ne respectăm unii altora ideologiile, continuă Kohl, dar într-un fel toate sunt aidoma. Ne plac complexităţile misiunii noastre.
Ceilalţi încuviinţară.
– Aveţi de propus o nouă complicaţie, sunt sigur, afirmă rusul.
– De ce naiba nu ziceţi voi ce-aveţi în cap, băieţi?, interveni tărăgănat vicepreședintele SUA.
Se auziră chicoteli.
– Abordarea prea directă ar distruge jumătate din toată distracţia, îi spuse Mitterrand. Se întoarse spre Kohl, în aşteptare:
– Indiferent de rezultatul deciziei de astăzi, zise acesta, trebuie să ne garantăm unii altora că reprezentanţii noştri vor avea posibilitatea
protecţiei.
– Imposibil, răspunse rusul.
– Ce fel de protecţie?, întrebă francezul.
– Adică bani?, adăugă americanul.
– Sunt instabili. Trebuie să fie teritorii, replică Kohl.
– Bănuiesc că vreți teritorii, se strâmbă rusul, așa cum ne-ați jefuit cu tratatul de la Brest-Litovsk, prin care Rusia a cedat Germaniei un milion
de kilometri pătrați.
– Ce vreți să spuneți?, întrebă Kohl.
– Vreau să spun că atunci ne-ați obligat să ne demobilizăm armata şi să acceptăm plata unei despăgubiri de 300 milioane de ruble în aur. Mai
concret, înțelegerile cu Germania sunt extrem de periculoase. Aș spune că și păguboase, rosti aproape fără pauză președintele Uniunii
Sovietice.
– Păi, de ce este Germania vinovată că Lenin a acceptat să semneze aceste condiții de pace?
Gorbaciov privi fix preț de câteva clipe zâmbetul stingher al lui Kohl.
– Răspunsul este simplu, știm că revoluţia bolşevică a fost, în mare măsură, opera serviciilor secrete germane. Voi ați susținut venirea lui
Lenin la putere. Iată de ce este vinovată Germania.
– Adevărat, zise Kohl calm, dar nici Rusia nu e tocmai un model de corectitudine.
– Păi, de ce nu am fost noi corecți?, întrebă iritat Gorbaciov. V-am dat teritoriile cerute, v-am plătit despăgubirile de 300 milioane de ruble în
aur.
– Domnule Gorbaciov, din câte știm noi cele 300 milioane de ruble aur nu v-au sărăcit vistieria, spuse ironic Kohl.
– Adică?, întrebă Gorbaciov, înroşindu-se.
– Ne-ați plătit cu aur din tezaurul României pe care-l aveați în custodie, zise ferm Kohl.
– Nu este problema Germaniei de unde am luat noi aurul. V-am plătit despăgubirile așa cum ați cerut, rosti ferm Gorbaciov.
– Aveți dreptate! Asta nu este problema noastră, dar România a început să facă investigații cu privire la Tezaurul ei. Deja există bănuieli că
acesta se află acum în vistieria Germaniei. Domnule Gorbaciov, eu cred că e bine pentru noi toți să nu se știe că ați plătit Germaniei
despăgubirile de război cu aurul României.
În cameră se lăsă o tăcere apăsătoare. După câteva clipe, Gorbaciov zise cu glas conciliant:
– Bine, haide să nu ne mai gândim acum la asta! Ce anume, exact, vreți de la mine? Şi ce propuneţi să dați în schimb?
Kohl zâmbi curtenitor și răspunse:
– Garantez că Germania este pregătită să susțină costurile pentru retragerea trupelor sovietice din Germania de Est şi reinstalarea lor în
Uniunea Sovietică, răspunse Kohl.
– Chiar și dacă acest cost este de câteva miliarde de mărci?, întrebă Gorbaciov ridicând o sprânceană.
– Garantat, răspunse cancelarul Germaniei fără să clipească.
Americanul ridică din umeri spunând:
– E un cost inevitabil.
– Toți trebuie să-l plătim, continuă germanul. Ceea ce propun eu e o soluţie nouă – o extindere a conceptului unei Europe în care are loc și
Uniunea Sovietică.
– Ca membru cu drepturi depline, sugeră doamna Thatcher.
– E acceptabil, răspunse rusul.
– Eu iubesc Germania, zise francezul. Iubesc Germania atât de mult încât prefer să fie două și s-ar putea să locuiesc chiar și acolo când am
să ies la pensie, comentă sarcastic președintele Franței.
– Ei, staţi puţin, interveni vicepreședintele Quayle. Vă aşteptaţi să cred că Germania este pregătită să construiască pe cheltuiala ei o nouă
Europă?
– Atât timp cât interesul comun rămâne înăuntru, răspunse germanul. În meseria noastră, cunoaştem cu toţii pericolele şi presiunile. Voi
recunoaşte că până şi germanii au uneori nevoie de odihnă.
– Şi de calmarea nervilor şi oblojirea rănilor, completă francezul.
– Ne-o datorăm nouă înşine, spuse Margaret.
– Dacă evenimentele continuă aşa cum prevăd eu, spuse francezul, s-ar putea să avem nevoie cu toţii de stimulente.
– Iar dacă evenimentele decurg aşa cum mă aştept eu, replică germanul, Germania vă propune astăzi un plan în opt capitole importante.
Cancelarul deschise o mapă din care începu să citească cu intonație oficială.

„Mitteleuropa”