În fiecare clipă măcinăm în palme mii de vise spulberate și pierdute pe undeva prin umbrele îndoielii. Nu vă fie frică să trăiţi și să dăruiți tot ce aveți, până la ultima picătură de fericire. E firesc să apară frica. Ea vă macină respirația și gândul, dar încercați să vă eliberați de ceea ce aduce vântul în gânduri. Genele pe care se joacă anii îngreunaţi de povară vieții s-au obișnuit cu monotonia zilei de mâine, cu gustul picăturilor de ploaie, cu razele transparente ale soarelui și glasul surd al obişnuinţei. Dacă ne-am lăsa legănați de viață și nu am tresări de la orice țipăt al societății, am înțelege că tot ceea ce ne înconjoară țesem noi singuri. Zâmbim dulce în loc să primim mii de zâmbete dornice de viață. Ne-am obișnuit să selectăm oamenii, să-i trecem prin teste, să-i ignorăm sau doar să ne prefacem că nu-i simțim alături. Trebuie să nu lăsăm frigul să se cuibărească în noi, să ne „șlefuim” aripile și să zburăm. Să zburăm deasupra norilor acolo unde trebuie doar să întindem mâna pentru a atinge cerul. „Funcţionam paralel– ține minte asta” mi-a spus-o cerul privindu-mă adânc în ochi.