ASTENIE

Uneori de bucurie simţi că vrei să strigi atunci când ai găsit ceva al tău. Dar tu nu ştii cum să reacţionezi atunci când găseşti ceva, pierdut de mult timp încolo pe străzile străine, fără vreun nume, fără vreo îngânare de vorbă legată preponderent de vijelia vântului îngheţat ce sufla în sufletul tău rămas undeva într-o iarnă eternă. Ai știut de la bun început că ai să o cauţi o viață întreagă printre miile de priviri, miile de mâini și creștete ale femeilor străine, credibile și neajutorate în fața sentimentelor tale inexistente. Dar le găseai doar pe cele care adulmecau bogăţiile șlefuite de tine şi glumeț expuse pe rafturi. Tu trecând pe la fiecare erai condus de gândul că o vei găsi dar parfumul ei îţi juca mereu feste. Supărat și nervos tu iarăși căutai corpuri bine făcute pe care să le expui cu mândrie în expoziţia privirilor…
Apoi… atunci când erai convins că iarna va rămâne în interiorul tău veşnic… Brusc asemenea unui primitiv ai început să te îneci în mireasma unui parfum primăvăratec venit parca de nicăieri. Te uitai nedumerit căutând sursa acestei miresme. La inceput ai căutat-o în fiece trecător, încercând să regăseşti mirosul de vanilie și flori de tei. Apoi ai deschis ochii si ai văzut zâmbetul şi privirea ei care domina orice vis al tău. De atunci silueta ei fragilă desenează în noapte pe spatele pleopelor tale imagini care-ţi chinuie sufletul tău îmbolnăvit de atâta iarna… Asta te înalță și-ți trezește o sete nepotolită de viață, față de femeia căutată de atât timp și găsită abia acum… Dar… de când mă ştiu am avut astenie de primăvară. Posibil aceasta să fie sursa unor astfel de gânduri şi stări.